Tata nu a uitat această zi toată viața. Cred că nu a fost an în care să nu ne amintească de calvarul ce a început pentru el în acea zi și care i-a marcat tot restul vieții.

Era militar în termen și de două luni se afla pe frontul de răsărit, în compunerea Armatei a II Maghiară. După ce își petrecuse Crăciunul din 1942 în Câmpia Donului, începutul de an 1943 l-a prins la est de Ostrogozshk, la peste 1500 km în linie dreaptă de satul lui.

Așa cum ne-a povestit de multe ori, pe 10 ianuarie, într-o zi de duminică s-a întâlnit ultima dată cu fratele său Ioani, care era concentrat și făcea parte dintr-o altă companie. Nu l-a mai văzut și nici nu a mai auzit nimic despre el. Până târziu, deși a fost declarat judecătorește mort în 1960, și tata și mama îl mai așteptau.

Pe 12 ianuarie Armata Sovietică a declanșat o mare ofensivă, a trecut Donul pe gheață iar Armata a II-a Maghiară a fost distrusă, pierzând mai mult de jumătate din efectiv (30-50 de mii de morți și 50-70 de mii de prizonieri - mare parte dintre aceștia erau români din Ardealul cedat în august 1940).

În noaptea aceea ( 12 spre 13 ianuarie) eram pă câmp lângă o râpă mare. Tătă noaptea am auzât zgomotu tancurilor și strigătele rușilor. Eram servant la pușca mitralieră, într-un adăpost chiar lângă țărmul râpii.

În apropiere, un tanc rusesc a fost lovit și ardea. Am mers pe țărm și am văzut un tanchist rus ieșind din râpă cu pistoletul în mână. Eu eram cu pușca, el cu pistolul. Ne-am uitat speriați unul la altu, apoi fiecare am mers în altă parte. Era cred mai tânăr ca mine și la fel de speriat.
M-am întors la pușcașul mitralior - se dăduse ordin de retragere, iar el nu voia să plece pentru că nu avea cum să ducă lăzile cu muniție. Am zis să le lase dracului acolo că nu mai trebe la nime și să ne retragem.

Am plecat și cum mergeam am simțit ca o arsură la genunchiul stâng. Nu mă durea, dar curgea sânge. I-am spus camaradului că-s pușcat prin piciorul stâng. M-a ajutat să mă pansez cu ce avea la el, lăsasem în grabă sacul de spate cu tot ce aveam la noi. Glonțul a trecut prin zona genunchiului dar nu mi-a rupt oasele.

Era în dimineața zilei de 13 ianuarie. Potrivit mărturiilor celor ce au fost acolo, dar și datelor meteorologice existente, stratul de zăpadă măsura câțiva zeci de centimetri iar temperaturile, mai ales noaptea, coborau la -20, -30 de grade.

Înaintarea sovieticilor se producea în mare viteză, armata maghiară, dar și cea italiană și germană aflate în flancurile acesteia, se retrăgeau în grabă și în dezordine încercând să scape din marea încercuire ce se producea.

Am mers cum am putut toată ziua, eu sprijinindu-mă în pușcă, făcându-ne drum prin zăpadă. Am întâlnit o sanie trasă de un cal și m-am agățat cum am putut pe ea. Eram prea mulți și calul trăgea din greu. S-a apropiat un ofițer și a strigat să coborâm din sanie și să mergem mai repede. I-am spus că-s rănit la un picior.


- În care picior ești împușcat?
- În picioru stâng
- Îți curge sânge din bocanc din piciorul drept


Nu am simțit când am fost lovit, apoi mi s-a părut că mi cald la piciorul drept. O schijă probabil m-a lovit în picior, a trecut prin bocanc și prin talpa piciorului. Acum eram bolnav la amândouă picioarele.

Seara am ajuns într-un sat și cei de pe sanie m-au dus într-o casă plină de militari nemți și m-au lăsat acolo. În casă era cald, un neamț mi-a dat o cană cu rom să beau și niște ciocolată. Am băut și m-am tras sub un pat ca să nu mă calce pe picior. Flămând și obosit, după romul băut am adormit. Dimineața când m-am trezit eram singur, nemții plecase.

Au venit niște evrei (în cadrul Armatei a II-a Ungară a existat un corp de câteva zeci de mii de evrei ca forță militară auxiliară) care ni-au spus că trebuie să plec cât de repede că se apropie rușii. I-am rugat să mă ajute, dar ei mi-au spus că au ordin să adune morții și nu se ocupă de răniți.

Am luat o botă să mă sprijin pe o parte, iar pe cealaltă parte mă sprijineam în pușcă. Era ger și o ceață de nu vedeai decât la câțiva metri. Am ieșit singur din sat și am început să urc un deal. Am văzut în vârfu dealului la poalele unor copaci un foc și niște militari. M-am gândit că sunt ori unguri ori nemți și m-am apropiat. Când am ajuns aproape am văzut că erau ruși. Un ofițer mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii, iar când eram la 5-10 metri de ei mi-a făcut semn să-i ocolesc și să mă duc. Am gândit că mă lasă să mă depărtez și să facă țintă din mine, dar nu a tras nimeni și m-au lăsat să mă duc în drumul meu. Apoi am judecat că ofițeru era un om cu credință, și-a dat seama că nu eram un pericol pentru ei iar, rănit fiind, s-a gândit că mai bine să mă lase să mă duc cu Dumnezeu că ei nu mă puteau lua prizonier și să mă trimită la spital.

După o vreme, coborând dealu, am mai văzut niște militari unguri care aveau un cal. Au găsit la niște grajduri părăsite o sanie și din centuri și curele de la îmbrăcăminte au făcut un ham și au înhămat calu la sanie. Văzându-mă rănit m-au pus în sanie împreună cu sacii de spate și armele lor. Împreună cu ei am ajuns în gara din Ostrogoț (Ostrogozshk). Ei au plecat mai departe și eu am rămas în gară culcat în zăpadă. Gara era plină de răniți, se aștepta un tren sanitar. Numa vaiete puteai să auzi. Lângă mine, unu cu picioru în ghips, auzindu-mă cum mă vaiet și-a dat seama că-s român m-a întrebat românește:


- Măi de unde ești?
- Din Sălaj
- De unde din Sălaj?
- Din Băița de lângă Cehu
- Io îs din Odești, de-a cui ești din Băița?
- De-a Floarii Nuțului lui Găvrilă
- Nu te știu. N-ai avut un frate Văsălică ce lucra cu moșina (batoza) în mânuri?
- Ba
- Pă el l-am cunoscut. Ce ai pățât?
- Îs împușcat în amândouă picioarele. Da dumneta ce ai că văd că ești în ghips?
- Nu am nimnică. Io îs rezervist și, și aici, pă front, ca și când am fost în armată, am fost armurier. Mi-am pus picioru în ghips ca să mă pot sui în trenul sanitar. Când a vini trenu încearcă să te duci și să te urci în tren, nu te-a ajuta nime. Aista-i ultimu tren sanitar și cine nu pleacă cu el aici rămâne, rușii or ajunge aici în una-două zile.

Militarul cu piciorul în ghips cu care se întâlnise tata era Blidar Vasile, cel cunoscut mai târziu ca Haiducu Blidaru.

Așa am făcut. Când s-o oprit trenu, m-am tras cum am putut la ușa unui vagon și am bătut cu bota în ușe. O venit o asistentă și o strigat încă una să vină că primesc răniți. M-au ajutat să mă urc. Am fost primul rănit din vagon. Apoi a venit la mine un bărbat, tot un asistent, care m-a întrebat ce am. I-am spus că-s pușcat în genunchiul stâng și rănit de schijă la talpa piciorului drept. După vorbă m-a cunoscut că-s român. M-a întrebat de unde îs din Ardeal.


- Din județul Sălaj, din Băița.
- Eu îs din Jibou. Ești tare slab, avem ordin să-i îmbarcăm numai pe cei cu răni mai ușoare care au șanse de a ajunge în viață până în Ungaria iar ceilalți să rămână pentru alt tren.
- Am mâncat mai mult zăpadă înghețată, câte o bucată de pâine sau o conservă când am primit da am reușit să ajung până aici cum am putut eu și dacă Dumnezeu mi-o ajutat până amu, nu mă lăsați să mor aici.


M-a așezat pe un pat, mi-a dat jos de pe mine toate hainele pline de sânge și de păduchi, m-a pansat la picioare și m-a învelit cu un cearceaf alb și cu o pătură. În vagon era cald.


- O să vină medicul în control. Când va veni, tu dormi. O să vorbesc eu cu el.


A venit un colonel medic și când a ajuns la patul meu m-am prefăcut că dorm. Asistentul i-a zis medicului că nu am răni grave și că sunt slab că nu am mâncat de câteva zile și sunt obosit de efortul făcut, dar că o să mă vindec și în două trei luni pot fi iarăși apt pentru a mă întoarce pe front. Colonelul a plecat mai departe.

La începutul lunii februarie a ajuns la un spital militar improvizat în clădirea unei școli. Trecuse aproape trei săptămâni de când a fost împușcat. Începea un lung șir al zilelor din spitale și unități de recuperare.

Așa s-a sfârșit calvarul frontului de la Cotul Donului pentru tata și a început drumul întoarcerii care avea să-l aducă peste un an și cinci luni acasă, timp în care a fost internat în mai multe spitale din Ungaria.

Ne povestea cum a ajuns pe front, știa aproape toate gările prin care a trecut: Mișcolț (Miskolc), Koașo ( Kosice), Liov, Novgorod, Kiev, Kursk, Stary Oscol, Novy Oscol. Nu-mi amintesc să ne fi povestit și gările prin care a trecut la întoarcere. Cred că o parte din traseu a fost același și cred că slab și obosit, mai mult a dormit în tren.

Regret că nu am înregistrat toate poveștile lui, dar le-am auzit de multe ori spuse de el cât a trăit și uneori parcă le și vedeam aievea. S-ar putea ca amintirile Mărioarei, Virucăi și Leontinei să difere puțin de ce am povestit eu, dar este povestea tatălui nostru așa cum ne-o amintim fiecare și sunt acele întâmplări din viața lui pe care nu a putut să le uite niciodată.