Posts on Dumitru Dumuța

Povestea celor care ne-au dat numele - Partea a II-a (Chiriguț - mama)

Fri, 31 Oct 2025 00:00:00 +0000

Primul băițean cu numele „Chiriguț” găsit în evidențele la care am avut acces a fost Chiriguț Toader, mort în anul 1847, la vârsta de 75 de ani. S-a născut în anul 1772, același an de naștere ca și al primului băițean cu numele Dumuța.

Am încercat să aflu cât mai multe despre strămoșii noștri. Aici sunt cei pe care am reușit să-i identific pe linie maternă.

Arborele genealogic al mamei

Chiriguț Costan (Costante) – stră-stră-străbunicul

Primul strămoș identificat este stră-stră-străbunicul Chiriguț Costan, mort la 16 septembrie 1867, la vârsta de 70 de ani (se presupune că s-a născut în anul 1797).

Despre stră-stră-străbunicul Costan nu am putut afla prea multe. Am aflat că a fost căsătorit cu Maria (numele soției apare în înregistrarea morții unui copil) și împreună au avut șapte copii: Mitru, Nuț, Lică, Găvrilă, Nasta, Marișca și Petru.

În sat se pare că a locuit pe ulița de Pe Groapă.

A murit în anul 1867 și este înmormântat în cimitirul „Pitulaca” (La Moară).

Chiriguț Nuț - stră-străbunicul (poreclit Broscoi)

S-a născut în anul 1830 și a murit pe 21 august 1901, la vârsta de 71 de ani. A fost al doilea dintre copiii stră-stră-străbunicului.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată s-a căsătorit pe data de 26 aprilie 1852 cu Ardelean Eva (decedată pe 18 iulie 1872) iar din această căsătorie au rezultat 9 copii: Ilie, Zaharia, Alexa, Lică, Vasile, Floarea, Gafia, Elena și Ioan. După decesul primei soții s-a recăsătorit cu Păcurar Eva pe 16 noiembrie 1873.

Chiriguț Vasile - străbunicul

S-a născut pe 21 ianuarie 1861 și a decedat pe data de 2 noiembrie 1897 la vârsta de 36 de ani.

S-a căsătorit pe data de 20 noiembrie 1879 cu Podină Ana iar din căsătorie au rezultat 3 copii: Ioan (Nuțurelu), Marișca și Toader.

Mama ne-a povestit despre necazurile pe care le-a îndurat străbunica Ana. Unul din frații străbunicului s-a împrumutat cu bani din bancă și a garantat cu pământul și construcțiile. Proprietatea era însă în indiviziune, cuprinzând și casa și pământul străbunicului. Străbunicul a murit tânăr iar fratele lui nu a achitat împrumutul luat din bancă așa că banca a trecut la execuția pe bunuri. Străbunica a plătit pe parcursul mai multor ani o parte din împrumut, ca să nu fie scoasă din casă și să-i fie vândută la licitație. Rămasă văduvă cu trei copii și cu datoriile către bancă, s-a descurcatcu greu și a trebuit să muncească mult, trăind în sărăcie.

Chiriguț Marișca – sora bunicului

S-a născut pe 20 iunie 1885 și a decedat pe data de 5 februarie 1949, la vârsta de 63 de ani. S-a căsătorit cu Crișan Gheorghe pe data de 26 septembrie 1919.

Fiul său, Crișan Vasile (căsătorit cu Popdan Domnica), a fost verișorul mamei și tatăl celor din Valea lui Dan: Anița, Domnica, Gheorghe, Vasile, Dumitru și Valentin

Chiriguț Toader – fratele bunicului

S-a născut pe data de 22 iunie 1890 și a decedat pe data de 31 iulie 1960. S-a căsătorit pe 5 februarie 1925 cu Crișan Domnica iar din căsătorie au rezultat trei copii: Floarea (născută pe 21 aprilie 1926, decedată), Anița (născută pe 26 aprilie 1933, decedată) și Vasile (Văsălica lui Broscoi)

Despre unchiul mamei - baciu Toader, tata ne-a povestit o întâmplare care are în ea și un pic de umor:

După ce părinții se mutaseră în casa noastră, prin 1947, unchiu Ioan (Moș Chiriguțu), beat fiind, a venit și a făcut scandal în casă și pe la ferestre. Tata i-a spus să se astâmpere și să meargă în treaba lui și a fost nevoit să-l împingă și să-l scoată la duleu. Mergând spre casă înjura de mama focului și se plângea că l-a bătut tata. Pe cărare, s-a întâlnit cu baciu Toader, care, după ce l-a văzut în ce stare era și cum înjura, i-a tras câteva curele peste spinare. Moș Chiriguțu s-a plâns la bunici că l-a bătut Mitru Anii (tata), dar baciu Toader le-a spus că el i-a tras câteva curele și dacă nu-și bagă mințile în cap i-a da și restu.

Chiriguț Ioan (Nuțurelu) – bunicul nostru

S-a născut pe 15 mai 1881 în Băița. și a murit pe 5 mai 1956, la vârsta de 75 de ani. Este înmormântat în cimitirul din Braniște.

Bunicul Nuțurelu a urmat școala și a absolvit 7 clase. A fost printre puținii copii ce absolveau școala (în 1894 doar 84 de copii din cei aproximativ 350 de vârstă școlară au frecventat cursurile). A fost socotit un om cu școală în sat și abonat la ziare și calendare ale vremii.

Bun gospodar, a lucrat un timp și ca maistru de exploatare la firma Belteky care a exploatat în primele decenii ale secolului al XX-lea pădurile din Codru.

În 1914, la vârsta de 33 de ani a fost concentrat și trimis pe frontul din Galiția. A fost luat prinzonier și trimis în Siberia. L-a prins revoluția bolșevică acolo. În 1918 toamna, a reușit să ajungă acasă plecând pe cont propriu din prinzonierat și deplasându-se împreună cu alți prinzonieri pe jos, cu trenul, iar pe jos și tot așa, străbătând peste 5000 km prin Irkutsk – Celiabinsk – Moscova – Kiev - Cernăuți.

În toamna anului 1918 s-a implicat în viața comunității locale și a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie, însoțind pe delegatul ales, preotul George Maior. S-a deplasat cu Trenul Unirii împreună cu delegația Cercului Cehu Silvaniei - cu același tren s-a deplasat și Gheorghe Pop de Băsești.¹ A fost ales la data de 15 decembrie 1918 în Sfatul Național Român din Băița, prima autoritate publică locală constituită după Marea Unire.

Pe data de 16 noiembrie 1905 s-a căsătorit cu Marchiș Maria.

Bunica Marchiș Maria s-a născut pe data de 1 noiembrie 1882, fiica lui Marchiș Nuț (a lui Ciubanc) și Podină Maria. ”Marchișenii” erau cunoscuți ca buni gospodari și buni meseriași. A decedat pe data de 12 martie 1952 după ce a încercat să trateze o vacă, infectându-se și ea cu boala respectivă.

Potrivit descrierii publicată de Pamfil Bilțiu în Revista de Etnografie și Folclor, în cadrul materialului „Figuri de rapsozi populari: Ana Dumuța”, Maria Marchiș a fost o figură marcantă a vieţii spirituale a satului. Ştia să cânte, era o povestitoare neîntrecută și avea un repertoriu bogat de plăsmuiri anonime. Maria Marchiş, despre care fiica mărturiseşte că „femeie proastă n-o fost”, frecventa cu regularitate şezătorile, clăcile, nunţile şi se pricepea să doctoreasca vaci.

Din căsătoria lor s-au născut 8 copii:

Chiriguț Gheorghe - născut pe 12 mai 1907 și decedat pe data de 6 octombrie 1907
Chiriguț Domnica - născută pe data de 8 aprilie 1909 și decedată la data de 12 iulie 1909
Chiriguț Vasile - născut în noiembrie 1910 și decedat la data de 23 mai 1916. Nu a fost botezat în Băița ci în altă parohie, probabil în speranța de a păcăli moartea și a rămâne în viață
Chiriguț Floarea - născută pe data de 1 iulie 1913 și decedată la data de 27 octombrie 1913
Chiriguț Floarea - născută pe data de 7 august 1914 și decedată la data de 30 ianuarie 1922
Chiriguț Vasile - născut pe data de 18 august 1919 și decedat la data de 1 octombrie 1919
Chiriguț Ana - născută pe data de 12 iulie 1921 și decedată la data de 20 septembrie 2010
Chiriguț Ioan - născut pe data de 23 octombrie 1923 și decedat la data de 24 ianuarie 2000. S-a căsătorit cu Sabou Floarea din Tămășești și au avut trei copii: Vasile (căsătorit în Cavnic, decedat), Gheorghe (decedat) și Anuca (văduvă, locuiește în Baia Mare).

Chiriguț Ana (a Nuțurelului) – mama

S-a născut în Băița, Pe Groapă, în casa veche în care a locuit unchiul Ioan - casa a fost demolată pe la sfârșitul anilor ‘60.

Fără a fi fost căsătorită, a stat câteva luni (obligată de părinți) cu Sabou Vasile (Loați Neamțului), frate cu soțul surorii tatei.

S-a căsătorit în februarie 1945 cu Dumuța Dumitru. Despre copiii lor am scris în articolul precedent.

Despre numele „Chiriguț”

Numele „Chiriguț” este un nume rar, foarte puțin prezent în România. Îl găsim în special în Nord-Vestul țării, în zone cu influență slavă.

Cele mai multe opinii susțin că numele este un diminutiv patronimic de la prenumele Chiri / Chiric, prenume de proveniență grecească din Kyriacos (al Domnului), cu adăugarea sufixului ,,uț”. Sufixul ,,uț” este tipic românesc în formarea numelor de familie ca diminutive din prenume (a lui / fiul lui / urmașul lui). Forme asemănătoare de nume apar și în zonele geografice cu populație slavă. Numele sau forme asemănătoare sunt prezente în America latină (Bolivia, Argentina) fără a putea considera că acestea ar fi înrudite cu numele de familie românesc ,,Chiriguț”.

În prezent, în Băița de sub Codru, 31 de persoane poartă numele de familie Chiriguț, ocupând locul 14 al celor mai frecvente nume.

Mai multe despre participarea la Marea Adunare Națională puteți citi în articolul Și noi am fost la Alba Iulia ↩︎

Povestea celor care ne-au dat numele

Fri, 03 Oct 2025 00:00:00 +0000

În a doua parte a secolului al XVIII-lea, din rațiuni de evidență fiscală, a fost necesară identificarea membrilor unei familii printr-un nume comun, pe lângă numele de botez al fiecăruia.

Nu știu cine a fost primul băițean cu numele „Dumuța” însă din evidențele la care am avut acces, prima persoană din Băița cu acest nume de familie a fost Dumuța Maștei, mort în anul 1842, la vârsta de 70 de ani (născut în anul 1772), și Dumuța Tina, moartă în 1840, la vârsta de 45 de ani (născută în 1795).

Am încercat să aflu cât mai multe despre strămoșii noștri. Aici sunt cei pe care am reușit să-i identific pe linie paternă.

Arborele genealogic al tatălui

Dumuța Nicu – stră-străbunicul

Primul strămoș identificat este stră-străbunicul Dumuța Nicu, mort la 9 mai 1879, la vârsta de 70 de ani. Se presupune că s-a născut în anul 1809 (matricolele confesionale există numai din anul 1824).

A fost căsătorit cu Pop Ana și împreună au avut șase copii: Floarea, Marișca, Domnica, Mihai, Găvrilă și Alexa. Am identificat și o soră a acestuia – Nica.

Despre stră-străbunicul Nicu ne-a povestit de multe ori tata - spunea că era gazdă și avea mult pământ. Pământul, în cea mai mare parte, îl dădea pentru pășunatul turmelor de oi ale unor ciobani veniți de peste Codru.

Tata povestea că străbunicul său a fost cam băutor și și-a băut cea mai mare parte din avere. A locuit în partea de sat de peste vale numită „Chilie (Thilie)”, astăzi ulița Somnorii. A rămas după el o ogradă mai mare, pe care s-au așezat și și-au făcut case fiii săi Mihai, Găvrilă și urmașii acestora.

Astăzi, numele lui este păstrat în toponimia locală: un pârâu este numit „Vălceaua Nicului” iar două parcele cadastrale mari, ce însumează peste 50 ha sunt numite „Fața Vălcei Nicului” și „Dosu Vălcei Nicului”.

Dumuța Găvrilă (Găvrila Nicului) - străbunicul

S-a născut pe 5 noiembrie 1839 și a murit pe 7 ianuarie 1910, la vârsta de 70 de ani. A fost cel mai mare dintre copiii stră-străbunicului.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată a fost căsătorit cu Crișan Marișca, decedată pe 14 mai 1874, la 40 de ani. Din această căsătorie au rezultat cinci copii:

Dumuța Floarea - decedată la 4 ani
Dumuța Alexa - este strămoș al lui Dumuța Emil din Asuaju de Sus. A fost căsătorit cu Iluț Floarea și a locuit în Urmeniș
Dumuța Domnica - căsătorită cu Cădariu Dumitru din Homorod
Dumuța Ana - decedată la 8 ani

A doua oară s-a căsătorit cu Coste Ana, despre care tata povestea că era din Tămășești. Din această căsătorie s-au născut șapte copii:

Dumuța Nuț – bunicul nostru
Dumuța Ananie - născut pe 4 martie 1877. Nu am găsit alte date despre el și, probabil, s-a căsătorit în altă localitate și a decedat acolo
Dumuța Clarița - născută pe 27 aprilie 1879 și decedată pe 21 noiembrie 1944, la 65 de ani. A fost căsătorită cu Pop Mihai, nu au avut copii și a rămas văduvă.

Ea este mătușa despre care ne povestea tata că era foarte zgârcită. Povestea că a mers la ea când era copil și l-a trimis acasă după o bucată de mălai:

- Mitru, du-te și zi-i la mă-ta să-ți dea un dărab de mălai și hai că ți-oi pune un blid de lapte

iar bunica i-ar fi zis

- Dacă nu o vrut să-ți deie și un dărab de mălai, atunci las-o în tătă sărăcia, nu te duce
Dumuța Vasile - născut pe 1 octombrie 1881. Nu am găsit alte date despre el, probabil a avut aceeași soartă ca Ananie
Dumuța Georgie (Gheorgheluca) - născut pe 25 mai 1884. S-a căsătorit cu Pop Ana și au avut doi copii: pe Reghina (căsătorită cu Vanca Dumitru) și pe Vasile (căsătorit cu Ghiț Emilia - părinții fostului primar Dumuța Aurel)
Dumuța Gheorghe - născut pe 2 mai 1888 și decedat pe 27 noiembrie 1968 la vârsta de 80 de ani. S-a căsătorit cu Silaghi Verona și au avut un singur copil, pe Dumuța Vasile (Somnorea)
Dumuța Toader - născut probabil în 1884 și decedat pe 3 aprilie 1945. A stat în concubinaj cu Dărăban Emilia iar împreună au avut doi copii, pe Nicoară Dumitru (Cioatani) și pe Nicoară Vasile (decedat la 3 ani). Ea fusese căsătorită anterior cu Nicoară Petru cu care a mai avut un fiu, pe Nicoară Gheorghe. Toader a murit înaintea Emiliei iar cei doi copii au fost crescuți de ea, fiind cunoscuți ca Gheorghea Michi și Mitru Michi

Dumuța Nuț (a lui Găvrila Nicului) – bunicul nostru

S-a născut pe 21 noiembrie 1875 și a murit pe 23 mai 1926, la 50 de ani. Este înmormântat în cimitirul de la Moară.

S-a căsătorit pe 26 noiembrie 1900 cu Crișan Veronica (a lui Ștefanu’ Onuțului Gozului) și a rămas văduv, ea decedând pe 15 martie 1902 fiind bolnavă de tuberculoză.

Bunicul a muncit ca vizitiu la un proprietar înstărit de peste Codru iar acolo s-a recăsătorit pe 4 decembrie 1902 cu Gheți Floarea din Cuța, fiica lui Gheți Gheorghe și a Paraschivei Dumuța. Căsătoria lor este înregistrată la Primăria Socond.

Din această căsătorie s-au născut patru copii:

Dumuța Floarea - născută pe 10 mai 1906. Nașterea ei a fost înregistrată la Seini. A fost căsătorită cu Sabou Gheorghe (a Neamțului) și au locuit în casa acestuia situată Pe Groapă (aproape de Primărie). Au avut 5 copii, pe Emil, Cornel, Traian, Ioan și Gheorghe însă unul singur dintre ei (Emil) a purtat numele de Dumuța, fiind născut înaintea căsătoriei
Dumuța Vasile - născut pe 21 august 1909 în Băița. A fost căsătorit cu Olar Marișca (a Licului) și au locuit în casa acesteia Peste Vale (pe Ulicioara Fătului). Au avut doi copii - pe Gheorghe și pe Ioan
Dumuța Ioan - născut la data de 21 septembrie 1913. A fost căsătorit cu Pop Maria și nu au avut copii. A dispărut pe front, la Cotul Donului în ianuarie 1943. A fost înregistrat ca decedat în anul 1960 prin declarare judecătorească
Dumuța Dumitru - tatăl nostru.

Dumuța Dumitru a Floarii Nuțului – tata

A fost cunoscut în sat ca „Mitru Floarii Nuțului” (tatăl său, Nuțu, a murit de timpuriu și a fost crescut de mama Floarea). În mod obișnuit ar fi fost numit „Mitru Nuțului lui Găvrila Nicului”.

I se mai spunea și „Invalidu”, pentru că s-a întors invalid de pe front.

S-a născut pe 1 august 1920 în Băița, pe „Chilie”, locul de baștină al Nichenilor din neamul Dumuța. Casa lor era chiar la marginea satului, spre Asuaju de Sus, și, deseori, mistreții, vulpile și iepurii de câmp le vizitau gospodăria.

A rămas orfan la 6 ani. După ce a rămas văduvă, bunica Floarea a vândut casa de pe „Chilie” și și-a cumpărat locul de Peste Vale, aproape de biserică, unde și-a construit o casă și a locuit până la moarte. Mai târziu, la moartea ei, casa a fost vândută și cumpărată de Pop Gheorghe (Ghiuri Boceanului).

S-a căsătorit cu Ana Chiriguț în februarie 1945 și a avut opt copii:

Dumuța (Chiș) Florica - născută pe 20 februarie 1946 și decedată pe 18 Martie 2018
Dumuța (Beșe) Maria - născută pe 3 iulie 1947
Dumuța Dumitru - născut pe 6 Octombrie 1949
Dumuța Ioan și Dumuța Gheorghe - gemeni născuți pe 18 ianuarie 1951 și decedați la 3 zile după naștere
Dumuța (Buie) Emilia - născută pe 14 martie 1952 și decedată pe 29 decembrie 1987
Dumuța (Pop) Elvira - născută pe 22 decembrie 1956
Dumuța (Ghiț) Leontina - născută pe 5 februarie 1959

Despre numele „Dumuța”

Numele „Dumuța” are la bază forma patronimică obținută prin adăugarea sufixului -uț/-uța la numele Duma, însemnând „a lui Duma” sau „Duma cel mic”.

Cât privește numele Duma, există două variante:

în slavă, rădăcina „duma” este asociată cu ideea de gândire, cuvânt. Acest nume apare frecvent în Moldova, unde există și variante precum: Dumescu, Dumean, Duma, Duman, Dumuța.
în Grecia antică avem numele Demetrios derivat de la zeița agriculturii și fertilității Demetra („pământul-mamă”). În română a fost preluat sub mai multe forme: Dumitru, Mitru, Metru, Mitru. Din prenumele Dumitru¹ s-au format mai multe diminutive hipocoristice: Duma, Dumi și Dumuț/a

Înclin să cred că varianta grecească este cea care corespunde originii numelui de familie Dumuța, prezent mai ales în nord-vestul României – în județele Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Astfel, prin nume, suntem legați de „mama-pământ”.

În prezent, în Băița de sub Codru, 47 de persoane poartă numele de familie Dumuța, fiind al nouălea cel mai frecvent nume.

În variantele Domuța/Dumuța, în România sunt peste 1000 de persoane, dintre care aproximativ 60% în județele Satu Mare și Maramureș (peste 300 în fiecare).

În zona Codru, în afară de Băița de sub Codru, numele este semnificativ prezent în comuna Homoroade și Socond (Satu Mare) și în Oarța de Jos (Maramureș).

După martiriul Sfântului Dumitru – Izvorâtorul de Mir – și includerea acestuia în sinaxare și calendarele bisericești, prenumele a devenit foarte răspândit.

În forma Metru, Mitru, Medru, Simedru este considerat un nume cu origine daco-romana, ce a circulat în perioada de formare a poporului român și a limbii române.

În Băița, varianta uzuală a fost Mitru. Chiar și sărbătoarea din 26 octombrie era numită mult timp „Simedru de toamnă”. După mijlocul secolului al XIX-lea, în registrele bisericești apar treptat formele „Demetriu” și apoi „Dumitru”, însă, în vorbirea locală, s-a păstrat aproape exclusiv Mitru, respectiv diminutivul Mitică. ↩︎

Eminescu, Băița de sub Codru și preoții Laurențiu și Emil Bran

Wed, 15 Jan 2025 10:33:11 +0200

În afară de faptul că opera lui Mihai Eminescu a fost studiată de generațiile de elevi ce s-au perindat prin școala din Băița, este puțin cunoscută împrejurarea că primul traducător al unei poezii eminesciene - Laurențiu Bran - a fost, pentru o perioadă scurtă de timp, preot în Băița de sub Codru.

Laurențiu Bran s-a născut în anul 1865 în Tohat și, la fel ca fratele său mai mare, Emil Bran, a absolvit Seminarul Teologic de la Gherla, devenind preot. Prima parohie în care a slujit pentru puțin timp a fost Băița de sub Codru.

Ulterior, Laurențiu Bran a fost preot în Aluniș, județul Sălaj, din 1895 până la moartea sa, în anul 1942. Este înmormântat în grădina bisericii din Aluniș. S-a distins de timpuriu prin preocupările sale culturale, colaborând încă din timpul seminarului la revista „Steaua Mării,” editată de elevii Școlii Normale și ai Seminarului Teologic din Gherla.

În 1885, a publicat traducerea în limba maghiară a poeziei „Atât de fragedă,” considerată prima traducere a unei poezii eminesciene într-o limbă străină, traducere realizată în timpul vieții Luceafărului poeziei românești.

Locul său în parohia Băița de sub Codru a fost luat de fratele mai mare, Emil Bran, care a slujit în Băița de sub Codru timp de opt ani, până în anul 1903, iar ulterior în Dragomirești. Emil Bran a fost vicar al Silvaniei, senator de Maramureș și de Sălaj.

Noi, băițenii, am avut parte de mulți preoți deosebiți. Despre ei îmi povesteau părinții, mai ales mama. Astăzi i-am pomenit pe doi dintre ei, frații Bran. Poate altă dată îi voi pomeni și pe alții: pe preotul Ioan Pop, care a slujit toată viața în satul nostru și este înmormântat în curtea vechii biserici, pe Gheorghe Maior - delegatul comunei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia - și pe mulți alții.

M-aș bucura să cred că da, dar nu știu dacă noi am fost la fel de vrednici ca preoții noștri.

13 Ianuarie 1943

Wed, 10 Jan 2024 10:33:11 +0200

Tata nu a uitat această zi toată viața. Cred că nu a fost an în care să nu ne amintească de calvarul ce a început pentru el în acea zi și care i-a marcat tot restul vieții.

Era militar în termen și de două luni se afla pe frontul de răsărit, în compunerea Armatei a II Maghiară. După ce își petrecuse Crăciunul din 1942 în Câmpia Donului, începutul de an 1943 l-a prins la est de Ostrogozshk, la peste 1500 km în linie dreaptă de satul lui.

Așa cum ne-a povestit de multe ori, pe 10 ianuarie, într-o zi de duminică s-a întâlnit ultima dată cu fratele său Ioani, care era concentrat și făcea parte dintr-o altă companie. Nu l-a mai văzut și nici nu a mai auzit nimic despre el. Până târziu, deși a fost declarat judecătorește mort în 1960, și tata și mama îl mai așteptau.

Pe 12 ianuarie Armata Sovietică a declanșat o mare ofensivă, a trecut Donul pe gheață iar Armata a II-a Maghiară a fost distrusă, pierzând mai mult de jumătate din efectiv (30-50 de mii de morți și 50-70 de mii de prizonieri - mare parte dintre aceștia erau români din Ardealul cedat în august 1940).

În noaptea aceea ( 12 spre 13 ianuarie) eram pă câmp lângă o râpă mare. Tătă noaptea am auzât zgomotu tancurilor și strigătele rușilor. Eram servant la pușca mitralieră, într-un adăpost chiar lângă țărmul râpii.

În apropiere, un tanc rusesc a fost lovit și ardea. Am mers pe țărm și am văzut un tanchist rus ieșind din râpă cu pistoletul în mână. Eu eram cu pușca, el cu pistolul. Ne-am uitat speriați unul la altu, apoi fiecare am mers în altă parte. Era cred mai tânăr ca mine și la fel de speriat.
M-am întors la pușcașul mitralior - se dăduse ordin de retragere, iar el nu voia să plece pentru că nu avea cum să ducă lăzile cu muniție. Am zis să le lase dracului acolo că nu mai trebe la nime și să ne retragem.

Am plecat și cum mergeam am simțit ca o arsură la genunchiul stâng. Nu mă durea, dar curgea sânge. I-am spus camaradului că-s pușcat prin piciorul stâng. M-a ajutat să mă pansez cu ce avea la el, lăsasem în grabă sacul de spate cu tot ce aveam la noi. Glonțul a trecut prin zona genunchiului dar nu mi-a rupt oasele.

Era în dimineața zilei de 13 ianuarie. Potrivit mărturiilor celor ce au fost acolo, dar și datelor meteorologice existente, stratul de zăpadă măsura câțiva zeci de centimetri iar temperaturile, mai ales noaptea, coborau la -20, -30 de grade.

Înaintarea sovieticilor se producea în mare viteză, armata maghiară, dar și cea italiană și germană aflate în flancurile acesteia, se retrăgeau în grabă și în dezordine încercând să scape din marea încercuire ce se producea.

Am mers cum am putut toată ziua, eu sprijinindu-mă în pușcă, făcându-ne drum prin zăpadă. Am întâlnit o sanie trasă de un cal și m-am agățat cum am putut pe ea. Eram prea mulți și calul trăgea din greu. S-a apropiat un ofițer și a strigat să coborâm din sanie și să mergem mai repede. I-am spus că-s rănit la un picior.

- În care picior ești împușcat?
- În picioru stâng
- Îți curge sânge din bocanc din piciorul drept

Nu am simțit când am fost lovit, apoi mi s-a părut că mi cald la piciorul drept. O schijă probabil m-a lovit în picior, a trecut prin bocanc și prin talpa piciorului. Acum eram bolnav la amândouă picioarele.

Seara am ajuns într-un sat și cei de pe sanie m-au dus într-o casă plină de militari nemți și m-au lăsat acolo. În casă era cald, un neamț mi-a dat o cană cu rom să beau și niște ciocolată. Am băut și m-am tras sub un pat ca să nu mă calce pe picior. Flămând și obosit, după romul băut am adormit. Dimineața când m-am trezit eram singur, nemții plecase.

Au venit niște evrei (în cadrul Armatei a II-a Ungară a existat un corp de câteva zeci de mii de evrei ca forță militară auxiliară) care ni-au spus că trebuie să plec cât de repede că se apropie rușii. I-am rugat să mă ajute, dar ei mi-au spus că au ordin să adune morții și nu se ocupă de răniți.

Am luat o botă să mă sprijin pe o parte, iar pe cealaltă parte mă sprijineam în pușcă. Era ger și o ceață de nu vedeai decât la câțiva metri. Am ieșit singur din sat și am început să urc un deal. Am văzut în vârfu dealului la poalele unor copaci un foc și niște militari. M-am gândit că sunt ori unguri ori nemți și m-am apropiat. Când am ajuns aproape am văzut că erau ruși. Un ofițer mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii, iar când eram la 5-10 metri de ei mi-a făcut semn să-i ocolesc și să mă duc. Am gândit că mă lasă să mă depărtez și să facă țintă din mine, dar nu a tras nimeni și m-au lăsat să mă duc în drumul meu. Apoi am judecat că ofițeru era un om cu credință, și-a dat seama că nu eram un pericol pentru ei iar, rănit fiind, s-a gândit că mai bine să mă lase să mă duc cu Dumnezeu că ei nu mă puteau lua prizonier și să mă trimită la spital.

După o vreme, coborând dealu, am mai văzut niște militari unguri care aveau un cal. Au găsit la niște grajduri părăsite o sanie și din centuri și curele de la îmbrăcăminte au făcut un ham și au înhămat calu la sanie. Văzându-mă rănit m-au pus în sanie împreună cu sacii de spate și armele lor. Împreună cu ei am ajuns în gara din Ostrogoț (Ostrogozshk). Ei au plecat mai departe și eu am rămas în gară culcat în zăpadă. Gara era plină de răniți, se aștepta un tren sanitar. Numa vaiete puteai să auzi. Lângă mine, unu cu picioru în ghips, auzindu-mă cum mă vaiet și-a dat seama că-s român m-a întrebat românește:

- Măi de unde ești?
- Din Sălaj
- De unde din Sălaj?
- Din Băița de lângă Cehu
- Io îs din Odești, de-a cui ești din Băița?
- De-a Floarii Nuțului lui Găvrilă
- Nu te știu. N-ai avut un frate Văsălică ce lucra cu moșina (batoza) în mânuri?
- Ba
- Pă el l-am cunoscut. Ce ai pățât?
- Îs împușcat în amândouă picioarele. Da dumneta ce ai că văd că ești în ghips?
- Nu am nimnică. Io îs rezervist și, și aici, pă front, ca și când am fost în armată, am fost armurier. Mi-am pus picioru în ghips ca să mă pot sui în trenul sanitar. Când a vini trenu încearcă să te duci și să te urci în tren, nu te-a ajuta nime. Aista-i ultimu tren sanitar și cine nu pleacă cu el aici rămâne, rușii or ajunge aici în una-două zile.

Militarul cu piciorul în ghips cu care se întâlnise tata era Blidar Vasile, cel cunoscut mai târziu ca Haiducu Blidaru.

Așa am făcut. Când s-o oprit trenu, m-am tras cum am putut la ușa unui vagon și am bătut cu bota în ușe. O venit o asistentă și o strigat încă una să vină că primesc răniți. M-au ajutat să mă urc. Am fost primul rănit din vagon. Apoi a venit la mine un bărbat, tot un asistent, care m-a întrebat ce am. I-am spus că-s pușcat în genunchiul stâng și rănit de schijă la talpa piciorului drept. După vorbă m-a cunoscut că-s român. M-a întrebat de unde îs din Ardeal.

- Din județul Sălaj, din Băița.
- Eu îs din Jibou. Ești tare slab, avem ordin să-i îmbarcăm numai pe cei cu răni mai ușoare care au șanse de a ajunge în viață până în Ungaria iar ceilalți să rămână pentru alt tren.
- Am mâncat mai mult zăpadă înghețată, câte o bucată de pâine sau o conservă când am primit da am reușit să ajung până aici cum am putut eu și dacă Dumnezeu mi-o ajutat până amu, nu mă lăsați să mor aici.

M-a așezat pe un pat, mi-a dat jos de pe mine toate hainele pline de sânge și de păduchi, m-a pansat la picioare și m-a învelit cu un cearceaf alb și cu o pătură. În vagon era cald.

- O să vină medicul în control. Când va veni, tu dormi. O să vorbesc eu cu el.

A venit un colonel medic și când a ajuns la patul meu m-am prefăcut că dorm. Asistentul i-a zis medicului că nu am răni grave și că sunt slab că nu am mâncat de câteva zile și sunt obosit de efortul făcut, dar că o să mă vindec și în două trei luni pot fi iarăși apt pentru a mă întoarce pe front. Colonelul a plecat mai departe.

La începutul lunii februarie a ajuns la un spital militar improvizat în clădirea unei școli. Trecuse aproape trei săptămâni de când a fost împușcat. Începea un lung șir al zilelor din spitale și unități de recuperare.

Așa s-a sfârșit calvarul frontului de la Cotul Donului pentru tata și a început drumul întoarcerii care avea să-l aducă peste un an și cinci luni acasă, timp în care a fost internat în mai multe spitale din Ungaria.

Ne povestea cum a ajuns pe front, știa aproape toate gările prin care a trecut: Mișcolț (Miskolc), Koașo ( Kosice), Liov, Novgorod, Kiev, Kursk, Stary Oscol, Novy Oscol. Nu-mi amintesc să ne fi povestit și gările prin care a trecut la întoarcere. Cred că o parte din traseu a fost același și cred că slab și obosit, mai mult a dormit în tren.

Regret că nu am înregistrat toate poveștile lui, dar le-am auzit de multe ori spuse de el cât a trăit și uneori parcă le și vedeam aievea. S-ar putea ca amintirile Mărioarei, Virucăi și Leontinei să difere puțin de ce am povestit eu, dar este povestea tatălui nostru așa cum ne-o amintim fiecare și sunt acele întâmplări din viața lui pe care nu a putut să le uite niciodată.

Mama și moșu de Peste Vale

Sun, 17 Dec 2023 22:39:42 +0200

Așa îi știam noi ce am apucat să-i cunoaștem: Florica, Mărioara, eu, Emica și cred că și Viruca. Leontina poate și-i amintește din poveștile din casă.

Mama de Peste Vale - Domnica Crișan - era de fapt mătușa mamei, sora bunicii după mamă. Când i-am cunoscut pe Moșu Gligor și pe Mama aveau peste 75 de ani. În lipsă la acea vreme de bunici în viață și pentru că erau bătrâni, pentru noi au fost „Moșu și Mama de Peste Vale”.

Bătrânii nu au avut copii, iar după căsătorie tata și mama au locuit pentru scurt timp la ei, se înțelese să îi îngrijească și să moștenească „averea” lor. Deși nu au mai locuit acolo, tata și mama au avut grijă de ei până după moartea moșului în 1962.

Vara, la început Florica, apoi Mărioara, apoi eu și mai târziu cred că și Emica, locuiam la ei și grijeam de „Bumba” – vaca bătrânilor. Nu știu dacă au avut aceeași vacă sau nu, dar știu că numele ei era același „Bumba”. Moșu avea o înjurătură proprie pentru vacă: „Nee!, Bumbă… închinarea babii tale” și probabil nu dorea să schimbe înjurătura, schimba numele vacii cumpărate și o numea tot Bumba, ca pe predecesoarea.

Bătrânii trăiseră singuri toată viața și aveau obiceiurile lor. Amândoi dohăneau (fumau) din pipă. Nu totdeauna avea două pipe și și-o împrumutau reciproc. Nu auzeau bine și ne distram de dialogul dintre ei:

Moșu: ⁠Tu dă-mi thipa (pipa)
Mama: ⁠Ce-ai zâsu?
Moșu: ⁠Dă-mi thipa.
Mama: Ce felu?
Moșu: ⁠Thipa.
Mama: ⁠Ce-ți trebe?
Moșu: ⁠Thipa, dă-mi thipa.
Mama: ⁠No nu strâga cătă mine că nu-surdă.

(Pe măsură ce dialogul continua vorbeau tot mai tare, de puteau fi auziți din vecini)

Mama era o bună gospodină, dar nu gătea prea des. Mâncarea obișnuită era lapte dulce dimineața, lapte acru seara și clisă în straiță pentru la amiază.

Uneori mama făcea plăcinte (cu brânză sau cu cartofi) și, nu doar pentru că erau rare, dar chiar erau foarte bune. Alteori făcea laște cu brânză. Atunci Mama mie îmi dădea o furculiță cu mănunchi de os care cred că era din argint (probabil provenea de la curtea baronului). Era singura furculiță din casă. Moșu nu mânca decât cu lingura și cu degetele. Când venea la noi și mama îi punea furculiță, o împingea spunând că el nu se satură decât dacă mănâncă cu degetele.

Aveau o ogradă mare, cu nuci și meri. Iarna Moșu venea cu guba lui la care avea jeburi (buzunare) și în ele nuci mere și cârnați.

Moșu tăia un porc, nu prea mare, carnea o toca cu securea iar cârnații îi umplea print-un corn de vițel (am asistat odată la această operațiune). Cârnații îi ținea în fum în podul casei. Ei nu prea îi mâncau și iarna ni-i aducea nouă. Erau negri de fum, uscați, subțiri și se rupeau ca vreascurile, dar pentru noi erau gustoși.

În două peteici (plase confecționate de Mama din fire toarse din cânepă) ne aducea câte un hârb (oală de lut cu două torți) de lapte dulce și unul de lapte prins (iaurt). Moșu își lega peste opinci niște cârpe să nu alunece.

⁠Așe, că nu poți trimite pruncii aiștia după niște lapte și trebe să viu io cum poci până la voi.

De fiecare dată ne adresa acest reproș. Nu-mi amintesc să fi venit și Mama cândva.

Moșu nu avea niciodată bani. Venea la noi să-i spună tatii să-i plătească impozitele și să meargă până la „ceea” (cooperativă - magazinul din acele vremuri), nume pe care bătrânul nu a învățat să-l rostească. Nu cumpăra decât petrol pentru lampă și chibrite. Păstra în tămaie (o încăpere din scândură amenajată la capătul tărnațului/prispei) toate cutiile de chibrite goale cu care ne jucam noi. Ni se păreau și chiar cred că erau frumoase acele cutii de chibrite, cu diverse imagini, cu tricolorul, etc.

Moșu s-a născut în 13 februarie 1882. Este cunoscută doar mama sa, Sofia. De aceea, în sat i se spunea: Gligoru Șofichi. A murit în 15 mai 1962 la vârsta de 80 de ani.

Mama era mai în vârstă cu 4 ani. S-a născut pe 18 septembrie 1878, fiică a lui Marchiș Nuț și Marchiș Floarea, fiind soră cu bunica după mamă. A murit la vârsta de 86 de ani, pe 17 decembrie 1964, fără să știe că peste exact 25 de ani va începe o „Nouă Revoluție Română”.

Nu avem poze cu ei și nici nu știu locul în care sunt înmormântați.

Doi ani din copilărie mi-am petrecut verile împreună cu ei și cu Bumba. Foarte des îmi amitesc de ei, iar Măriuca (soția) se și enervează că îl tot pomenesc pe Moșu Gligor.

Astăzi mi-am adus aminte de ei și vă împărtășesc aceste amintiri, pentru că îmi sunt dragi și pentru că se împlinesc 79 de ani de la moartea Mamei de Peste Vale.

Și noi am fost la Alba Iulia

Tue, 28 Nov 2023 21:24:02 +0200

Mâine, 29 noiembrie se vor împlini 105 ani de la ziua plecării spre Alba Iulia a „Trenului Unirii”. Pornit din Satu Mare, trenul avea în componență vagoane separate pentru: Sătmar, Țara Oașului, Marmația, Sălaj, Solnoc-Dăbâca, Bistrița, ș.a.m.d.

În vagonul Sălajului, la Ulmeni, s-au urcat codrenii, între ei George Pop de Băsești, cel ce avea să fie Președintele Marii Adunări Naționale de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Se aflau în tren delegații cercului Cehu Silvaniei și reprezentanți din satele codrene.

Din Băița pleca spre Alba Iulia preotul George Maior – delegat, însoțit de reprezentanții satului, Ioan Chiriguț a lui Vasile și Nuț Vancă a lui Găvrilă. Se mai aflau în tren și foștii preoți din Băița, Emil Bran și Laurențiu Bran, precum și avocatul Iustin Pop, delegat al cercului Halmeu, fiul fostului preot din Băița - Pop Dumitru.

Drumul nu a fost unul nici ușor și nici lipsit de pericole. Sfârșitul de noiembrie și începutul de decembrie a fost unul cu temperaturi scăzute și cu ninsori. Întreg traseul trenului se parcurgea pe un teritoriu aflat sub administrația și sub ocupația trupelor maghiare (abia în ianuarie-februarie 1919 trupele române au ocupat teritoriul până la cea de a treia linie de demarcație: Sighetu Marmației - Cicârlău - Ardusat - Băsești - Chilioara - Crișeni - Panic - Aghireș - Meseșenii de Sus - Șeredei - Pria - Ciucea - Ciuci - Zam). Paza trenului era asigurată de membri ai gărzilor naționale recent înființate.

În gări trenul era primit cu bucurie și entuziasm de românii din localitățile situate pe traseu. Cu toate acestea, au existat și incidente cu elemente maghiare înarmate: în gară la Teiuș a fost împușcat mortal Ion Arion. Incidente au avut loc și la Războieni și în alte stații. Bunicul meu, Ion Chiriguț, la întoarcere a povestit cu am primit într-o gară două palme pentru că purta în cușmă (căciulă) o bucățică de tricolor.

Sosiți în Alba Iulia pe 30 noiembrie, și-au petrecut noaptea împreună cu marea mulțime de români sosiți din toate părțile Ardealului, pe lângă focurile aprinse peste tot pe Câmpul lui Horea.

Despre toate ce au văzut și au simțit la Marea Adunare, dar și întâmplările de pe drum, au povestit sătenilor după întoarcere. Au fost martorii acelui eveniment unic nu doar în viața unui om ci și în viața unui popor și au putut să spună cu mândrie „Și noi am fost la Alba”.

În luna decembrie, pentru administrarea treburilor obștești și menținerea ordinii în localități și siguranța cetățenilor, în condițiile în care bande înarmate erau prezent în împrejurimi, în Adunarea Națională Română din 18 decembrie 1918 a fost constituit Sfatul Național Român din Băița și Garda Națională – primele organe administrative locale românești din istoria localității.

Atașez Protocolul acelei adunări conținând numele celor aleși:

Peste două zile este Sărbătoarea Națională a României, sărbătoarea de suflet a românilor.

Să ne bucurăm la Ziua Națională toți băițenii, oriunde ne-am afla și să avem cu toții parte de sănătate, de liniște și de împlinirea dorințelor noastre de mai bine pentru noi și pentru țara noastră.

La mulți ani! 🇷🇴

Război și clopote

Wed, 08 Nov 2023 20:17:46 +0200

Astăzi de Soborul Sfinților Mihai și Gavril, hramul Bisericii noastre, am dorit să readuc în atenție acest eveniment plin de tristețe din viața Bisericii și a satului, într-un moment când minți tulburate și forțe ale răului ar dori să prefacem iar clopotele în tunuri.

Se împlinesc 100 de ani de la actul final ce punea capăt tragicei povești a clopotelor din Ardeal prefăcute în tunuri.

Pe 10 noiembrie 1923 avea loc Consistoriului Episcopesc al Diecezei de Gherla în cadrul căruia a fost aprobată lista cu sumele cuvenite fiecărei parohii pentru recvirarea clopotelor de către armata austro-ungară în anii 1916-1917.

Trista poveste a început în 1915 când confruntându-se cu lipsa materiilor prime necesare producerii de armament și muniții, Imperiul Austro-Ungar a trecut la măsuri de recvirare (rechiziționare) a obiectelor metalice trebuincioase în scop militar.

La început au fost luate de la populație obiectele din aramă, alamă, bronz, plumb. S-a mers din casă în casă și au fost ridicate orice obiecte confecționate din aceste metale: căldări de silvoiță (magiun), clopotele de pe animale, piulițe pentru zdrobit zahăr sau piper, sfeșnice, clanțe de uși, vase de alamă și altele.

Materialele adunate nu au fost suficiente astfel că în august 1915 a fost emis Ordinul nr. 7903 al Ministrului de Culte și Instrucțiune Publică, stabilindu-se obligația inventarierii tuturor clopotelor bisericilor în scopul rechiziționării.

Recvirarea (rechiziția) clopotelor s-a făcut începând cu luna iulie 1916, în baza Ordinului Ministerului de Război, nr. 8506/1916.

Armata Austro-Ungară a ridicat din biserici clopotelele în baza unor protocoale semnate de preot și reprezentanții armatei. Prețul clopotelor recvirate a fost stabilit la 4 koroane/kg. Regula stabilită era să se ridice clopotele cele mai mari și să rămână în biserică un singur clopot, clopotul cel mai mic sau clopotele cu valoare artistică deosebită. Pentru comparație, în anii 1915-1918 valoarea Koroanei Austro-Ungare și a Leului Românesc, prin compararea cursului față de dolar, era aproximativ aceeași. Recvirarea s-a făcut din toate bisericile și mănăstirile, indiferent de cult. Potrivit listei parohiilor și filiilor și a sumelor stabilite pentru fiecare, numai din Dieceza Greco-Catolică de Gherla au fost ridicate clopotele din 470 de parohii și filii cu o greutate totală de peste 20 de tone.

Biserica din Băița avea în acel an două clopote, unul turnat în 1860 și provenea de la biserica veche din lemn ce data din 1637, iar al doilea probabil a fost cumpărat la sfințirea noii biserici, în anul 1890. Acesta din urmă a fost ridicat.

Pentru clopotul recvirat, Băița a primit 171 de lei și pe această bază putem aprecia că greutatea clopotului a fost de aproximativ 50 de kg. În biserică a rămas clopotul cel mic și potrivit inscripției de pe clopot a fost turnat la Satu Mare în 1860 pentru Biserica Greco Catolică din Băița (Mosobanya).

Plecase la război nu doar cei 280 de bărbați din Băița, din care 46 nu se vor mai întoarce, ci și Clopotul cel Mare al satului. Poveștile pe care le-am auzit în copilărie de la martorii evenimentului, deși nu înțelegeam cine și cum și de ce să ia Clopotul bisericii, cred că m-au impresionat și mi-au rămas în minte nu doar ca poveste pe care nu reușeam să o înțeleg ci, mai ales prin felul în care erau rostite povestirile despre evenimentele acelor vremuri.

Înainte de ridicarea, ca peste tot, cele două clopote au fost trase împreună pentru ultima dată, după care Clopotul Mare au fost coborât din turn. Preotul George Maior și dascălul Ioan Ciule au ținut un serviciu religios, apoi preotul a rostit cuvântul de adio. Transportul clopotului recvirat a fost însoțit până la ieșirea din sat de glasul Clopotului Mic, singurul rămas în biserica satului.

Atașamentul poporului față de clopote era și este deosebit, acestea sunt parte a comunității și este de neînchipuit un sat românesc fără clopot și o zi din viața satului când glasul acestuia nu se aude. Poate că cel mai bine a fost exprimată legătura sufletească ce s-a legat în timp față de clopote și rolul acestora în viața comunității, de preotul din Odvoș, comuna Conop din județul Arad rostit la tristul eveniment al ridicării clopotelor din localitate:

Ne-au murit pruncii acasă și în războaie ne-au murit soții și părinții, frații și surorile și Voi, Sfinte Clopote, cel dintâi V-ați alăturat la plânsul și durerea noastră, iar noi am aflat în Voi mângâiere.

S-au războit cu noi puterile naturii: vânturi, furtuni, foc, grindină, trăsnete, și glasul Vostru a fost acela care a împrăștiat norii grei de pe sufletele noastre. Și tot așa ca buni și adevărați vestitori ai vieții sărmanului nostru popor românesc, ați luat parte și la bucuriile și sărbătorile noastre: cui nu-i trece prin urechi și prin inimă dangătul clopotelor din amurgul învierii?, neîncetat glasurile Voastre au lăudat pe Dumnezeu, făcând din noi cucernici creștini.

Când neamul nostru și Biserica și-a așteptat Arhiereul, l-a așteptat cu inimă curată și cu glas de clopote. Dacă s-a întâmplat să întâmpinăm căpetenii în comună, ele au fost așteptate cu veselie și glas de clopote, căci neamul nostru nu cunoaște osane mai pompoase și mai sărbătorești decât glasurile Voastre, dragi și sfinte clopote; glasul Vostru e glasul Bisericii noastre creștine, iar neamul nostru e de la fire și mai presus de toate, neam creștinesc.

Singurătatea clopotului nu a fost de durată. Poporul s-a hotărât să înceapă colecta pentru procurarea unui clopot nou și după 4 ani acest lucru a fost înfăptuit. În anul 1922 a fot procurat un clopot mai mare, turnat la Timișoara în anul 1922 și din inscripția de pe clopot rezultă că acesta s-a procurat din contribuția poporului.

În imaginile de mai jos sunt clopotele din Băița:

Băița de sub Codru acum 250 de ani

Sat, 18 Mar 2023 18:43:02 +0200

Harta de mai jos este prima hartă a satului și face parte din hărțile iozefine de la 1769-1773.

Poligoanele colorate în roșu sunt case. Dacă numărăm bine, sunt 46. Se consideră că în acea vreme într-o casă locuiau în medie 5 persoane, deci populația era de 200-250 de locuitori.

Cam așa era satul nostru atunci, Pe Deal 13 case, Pe Groapă 6, iar Peste Vale 27. Astăzi sunt peste 600 de case și aproape 1500 de locuitori.