amintiri on Dumitru Dumuța

13 Ianuarie 1943

Wed, 10 Jan 2024 10:33:11 +0200

Tata nu a uitat această zi toată viața. Cred că nu a fost an în care să nu ne amintească de calvarul ce a început pentru el în acea zi și care i-a marcat tot restul vieții.

Era militar în termen și de două luni se afla pe frontul de răsărit, în compunerea Armatei a II Maghiară. După ce își petrecuse Crăciunul din 1942 în Câmpia Donului, începutul de an 1943 l-a prins la est de Ostrogozshk, la peste 1500 km în linie dreaptă de satul lui.

Așa cum ne-a povestit de multe ori, pe 10 ianuarie, într-o zi de duminică s-a întâlnit ultima dată cu fratele său Ioani, care era concentrat și făcea parte dintr-o altă companie. Nu l-a mai văzut și nici nu a mai auzit nimic despre el. Până târziu, deși a fost declarat judecătorește mort în 1960, și tata și mama îl mai așteptau.

Pe 12 ianuarie Armata Sovietică a declanșat o mare ofensivă, a trecut Donul pe gheață iar Armata a II-a Maghiară a fost distrusă, pierzând mai mult de jumătate din efectiv (30-50 de mii de morți și 50-70 de mii de prizonieri - mare parte dintre aceștia erau români din Ardealul cedat în august 1940).

În noaptea aceea ( 12 spre 13 ianuarie) eram pă câmp lângă o râpă mare. Tătă noaptea am auzât zgomotu tancurilor și strigătele rușilor. Eram servant la pușca mitralieră, într-un adăpost chiar lângă țărmul râpii.

În apropiere, un tanc rusesc a fost lovit și ardea. Am mers pe țărm și am văzut un tanchist rus ieșind din râpă cu pistoletul în mână. Eu eram cu pușca, el cu pistolul. Ne-am uitat speriați unul la altu, apoi fiecare am mers în altă parte. Era cred mai tânăr ca mine și la fel de speriat.
M-am întors la pușcașul mitralior - se dăduse ordin de retragere, iar el nu voia să plece pentru că nu avea cum să ducă lăzile cu muniție. Am zis să le lase dracului acolo că nu mai trebe la nime și să ne retragem.

Am plecat și cum mergeam am simțit ca o arsură la genunchiul stâng. Nu mă durea, dar curgea sânge. I-am spus camaradului că-s pușcat prin piciorul stâng. M-a ajutat să mă pansez cu ce avea la el, lăsasem în grabă sacul de spate cu tot ce aveam la noi. Glonțul a trecut prin zona genunchiului dar nu mi-a rupt oasele.

Era în dimineața zilei de 13 ianuarie. Potrivit mărturiilor celor ce au fost acolo, dar și datelor meteorologice existente, stratul de zăpadă măsura câțiva zeci de centimetri iar temperaturile, mai ales noaptea, coborau la -20, -30 de grade.

Înaintarea sovieticilor se producea în mare viteză, armata maghiară, dar și cea italiană și germană aflate în flancurile acesteia, se retrăgeau în grabă și în dezordine încercând să scape din marea încercuire ce se producea.

Am mers cum am putut toată ziua, eu sprijinindu-mă în pușcă, făcându-ne drum prin zăpadă. Am întâlnit o sanie trasă de un cal și m-am agățat cum am putut pe ea. Eram prea mulți și calul trăgea din greu. S-a apropiat un ofițer și a strigat să coborâm din sanie și să mergem mai repede. I-am spus că-s rănit la un picior.

- În care picior ești împușcat?
- În picioru stâng
- Îți curge sânge din bocanc din piciorul drept

Nu am simțit când am fost lovit, apoi mi s-a părut că mi cald la piciorul drept. O schijă probabil m-a lovit în picior, a trecut prin bocanc și prin talpa piciorului. Acum eram bolnav la amândouă picioarele.

Seara am ajuns într-un sat și cei de pe sanie m-au dus într-o casă plină de militari nemți și m-au lăsat acolo. În casă era cald, un neamț mi-a dat o cană cu rom să beau și niște ciocolată. Am băut și m-am tras sub un pat ca să nu mă calce pe picior. Flămând și obosit, după romul băut am adormit. Dimineața când m-am trezit eram singur, nemții plecase.

Au venit niște evrei (în cadrul Armatei a II-a Ungară a existat un corp de câteva zeci de mii de evrei ca forță militară auxiliară) care ni-au spus că trebuie să plec cât de repede că se apropie rușii. I-am rugat să mă ajute, dar ei mi-au spus că au ordin să adune morții și nu se ocupă de răniți.

Am luat o botă să mă sprijin pe o parte, iar pe cealaltă parte mă sprijineam în pușcă. Era ger și o ceață de nu vedeai decât la câțiva metri. Am ieșit singur din sat și am început să urc un deal. Am văzut în vârfu dealului la poalele unor copaci un foc și niște militari. M-am gândit că sunt ori unguri ori nemți și m-am apropiat. Când am ajuns aproape am văzut că erau ruși. Un ofițer mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii, iar când eram la 5-10 metri de ei mi-a făcut semn să-i ocolesc și să mă duc. Am gândit că mă lasă să mă depărtez și să facă țintă din mine, dar nu a tras nimeni și m-au lăsat să mă duc în drumul meu. Apoi am judecat că ofițeru era un om cu credință, și-a dat seama că nu eram un pericol pentru ei iar, rănit fiind, s-a gândit că mai bine să mă lase să mă duc cu Dumnezeu că ei nu mă puteau lua prizonier și să mă trimită la spital.

După o vreme, coborând dealu, am mai văzut niște militari unguri care aveau un cal. Au găsit la niște grajduri părăsite o sanie și din centuri și curele de la îmbrăcăminte au făcut un ham și au înhămat calu la sanie. Văzându-mă rănit m-au pus în sanie împreună cu sacii de spate și armele lor. Împreună cu ei am ajuns în gara din Ostrogoț (Ostrogozshk). Ei au plecat mai departe și eu am rămas în gară culcat în zăpadă. Gara era plină de răniți, se aștepta un tren sanitar. Numa vaiete puteai să auzi. Lângă mine, unu cu picioru în ghips, auzindu-mă cum mă vaiet și-a dat seama că-s român m-a întrebat românește:

- Măi de unde ești?
- Din Sălaj
- De unde din Sălaj?
- Din Băița de lângă Cehu
- Io îs din Odești, de-a cui ești din Băița?
- De-a Floarii Nuțului lui Găvrilă
- Nu te știu. N-ai avut un frate Văsălică ce lucra cu moșina (batoza) în mânuri?
- Ba
- Pă el l-am cunoscut. Ce ai pățât?
- Îs împușcat în amândouă picioarele. Da dumneta ce ai că văd că ești în ghips?
- Nu am nimnică. Io îs rezervist și, și aici, pă front, ca și când am fost în armată, am fost armurier. Mi-am pus picioru în ghips ca să mă pot sui în trenul sanitar. Când a vini trenu încearcă să te duci și să te urci în tren, nu te-a ajuta nime. Aista-i ultimu tren sanitar și cine nu pleacă cu el aici rămâne, rușii or ajunge aici în una-două zile.

Militarul cu piciorul în ghips cu care se întâlnise tata era Blidar Vasile, cel cunoscut mai târziu ca Haiducu Blidaru.

Așa am făcut. Când s-o oprit trenu, m-am tras cum am putut la ușa unui vagon și am bătut cu bota în ușe. O venit o asistentă și o strigat încă una să vină că primesc răniți. M-au ajutat să mă urc. Am fost primul rănit din vagon. Apoi a venit la mine un bărbat, tot un asistent, care m-a întrebat ce am. I-am spus că-s pușcat în genunchiul stâng și rănit de schijă la talpa piciorului drept. După vorbă m-a cunoscut că-s român. M-a întrebat de unde îs din Ardeal.

- Din județul Sălaj, din Băița.
- Eu îs din Jibou. Ești tare slab, avem ordin să-i îmbarcăm numai pe cei cu răni mai ușoare care au șanse de a ajunge în viață până în Ungaria iar ceilalți să rămână pentru alt tren.
- Am mâncat mai mult zăpadă înghețată, câte o bucată de pâine sau o conservă când am primit da am reușit să ajung până aici cum am putut eu și dacă Dumnezeu mi-o ajutat până amu, nu mă lăsați să mor aici.

M-a așezat pe un pat, mi-a dat jos de pe mine toate hainele pline de sânge și de păduchi, m-a pansat la picioare și m-a învelit cu un cearceaf alb și cu o pătură. În vagon era cald.

- O să vină medicul în control. Când va veni, tu dormi. O să vorbesc eu cu el.

A venit un colonel medic și când a ajuns la patul meu m-am prefăcut că dorm. Asistentul i-a zis medicului că nu am răni grave și că sunt slab că nu am mâncat de câteva zile și sunt obosit de efortul făcut, dar că o să mă vindec și în două trei luni pot fi iarăși apt pentru a mă întoarce pe front. Colonelul a plecat mai departe.

La începutul lunii februarie a ajuns la un spital militar improvizat în clădirea unei școli. Trecuse aproape trei săptămâni de când a fost împușcat. Începea un lung șir al zilelor din spitale și unități de recuperare.

Așa s-a sfârșit calvarul frontului de la Cotul Donului pentru tata și a început drumul întoarcerii care avea să-l aducă peste un an și cinci luni acasă, timp în care a fost internat în mai multe spitale din Ungaria.

Ne povestea cum a ajuns pe front, știa aproape toate gările prin care a trecut: Mișcolț (Miskolc), Koașo ( Kosice), Liov, Novgorod, Kiev, Kursk, Stary Oscol, Novy Oscol. Nu-mi amintesc să ne fi povestit și gările prin care a trecut la întoarcere. Cred că o parte din traseu a fost același și cred că slab și obosit, mai mult a dormit în tren.

Regret că nu am înregistrat toate poveștile lui, dar le-am auzit de multe ori spuse de el cât a trăit și uneori parcă le și vedeam aievea. S-ar putea ca amintirile Mărioarei, Virucăi și Leontinei să difere puțin de ce am povestit eu, dar este povestea tatălui nostru așa cum ne-o amintim fiecare și sunt acele întâmplări din viața lui pe care nu a putut să le uite niciodată.

Mama și moșu de Peste Vale

Sun, 17 Dec 2023 22:39:42 +0200

Așa îi știam noi ce am apucat să-i cunoaștem: Florica, Mărioara, eu, Emica și cred că și Viruca. Leontina poate și-i amintește din poveștile din casă.

Mama de Peste Vale - Domnica Crișan - era de fapt mătușa mamei, sora bunicii după mamă. Când i-am cunoscut pe Moșu Gligor și pe Mama aveau peste 75 de ani. În lipsă la acea vreme de bunici în viață și pentru că erau bătrâni, pentru noi au fost „Moșu și Mama de Peste Vale”.

Bătrânii nu au avut copii, iar după căsătorie tata și mama au locuit pentru scurt timp la ei, se înțelese să îi îngrijească și să moștenească „averea” lor. Deși nu au mai locuit acolo, tata și mama au avut grijă de ei până după moartea moșului în 1962.

Vara, la început Florica, apoi Mărioara, apoi eu și mai târziu cred că și Emica, locuiam la ei și grijeam de „Bumba” – vaca bătrânilor. Nu știu dacă au avut aceeași vacă sau nu, dar știu că numele ei era același „Bumba”. Moșu avea o înjurătură proprie pentru vacă: „Nee!, Bumbă… închinarea babii tale” și probabil nu dorea să schimbe înjurătura, schimba numele vacii cumpărate și o numea tot Bumba, ca pe predecesoarea.

Bătrânii trăiseră singuri toată viața și aveau obiceiurile lor. Amândoi dohăneau (fumau) din pipă. Nu totdeauna avea două pipe și și-o împrumutau reciproc. Nu auzeau bine și ne distram de dialogul dintre ei:

Moșu: ⁠Tu dă-mi thipa (pipa)
Mama: ⁠Ce-ai zâsu?
Moșu: ⁠Dă-mi thipa.
Mama: Ce felu?
Moșu: ⁠Thipa.
Mama: ⁠Ce-ți trebe?
Moșu: ⁠Thipa, dă-mi thipa.
Mama: ⁠No nu strâga cătă mine că nu-surdă.

(Pe măsură ce dialogul continua vorbeau tot mai tare, de puteau fi auziți din vecini)

Mama era o bună gospodină, dar nu gătea prea des. Mâncarea obișnuită era lapte dulce dimineața, lapte acru seara și clisă în straiță pentru la amiază.

Uneori mama făcea plăcinte (cu brânză sau cu cartofi) și, nu doar pentru că erau rare, dar chiar erau foarte bune. Alteori făcea laște cu brânză. Atunci Mama mie îmi dădea o furculiță cu mănunchi de os care cred că era din argint (probabil provenea de la curtea baronului). Era singura furculiță din casă. Moșu nu mânca decât cu lingura și cu degetele. Când venea la noi și mama îi punea furculiță, o împingea spunând că el nu se satură decât dacă mănâncă cu degetele.

Aveau o ogradă mare, cu nuci și meri. Iarna Moșu venea cu guba lui la care avea jeburi (buzunare) și în ele nuci mere și cârnați.

Moșu tăia un porc, nu prea mare, carnea o toca cu securea iar cârnații îi umplea print-un corn de vițel (am asistat odată la această operațiune). Cârnații îi ținea în fum în podul casei. Ei nu prea îi mâncau și iarna ni-i aducea nouă. Erau negri de fum, uscați, subțiri și se rupeau ca vreascurile, dar pentru noi erau gustoși.

În două peteici (plase confecționate de Mama din fire toarse din cânepă) ne aducea câte un hârb (oală de lut cu două torți) de lapte dulce și unul de lapte prins (iaurt). Moșu își lega peste opinci niște cârpe să nu alunece.

⁠Așe, că nu poți trimite pruncii aiștia după niște lapte și trebe să viu io cum poci până la voi.

De fiecare dată ne adresa acest reproș. Nu-mi amintesc să fi venit și Mama cândva.

Moșu nu avea niciodată bani. Venea la noi să-i spună tatii să-i plătească impozitele și să meargă până la „ceea” (cooperativă - magazinul din acele vremuri), nume pe care bătrânul nu a învățat să-l rostească. Nu cumpăra decât petrol pentru lampă și chibrite. Păstra în tămaie (o încăpere din scândură amenajată la capătul tărnațului/prispei) toate cutiile de chibrite goale cu care ne jucam noi. Ni se păreau și chiar cred că erau frumoase acele cutii de chibrite, cu diverse imagini, cu tricolorul, etc.

Moșu s-a născut în 13 februarie 1882. Este cunoscută doar mama sa, Sofia. De aceea, în sat i se spunea: Gligoru Șofichi. A murit în 15 mai 1962 la vârsta de 80 de ani.

Mama era mai în vârstă cu 4 ani. S-a născut pe 18 septembrie 1878, fiică a lui Marchiș Nuț și Marchiș Floarea, fiind soră cu bunica după mamă. A murit la vârsta de 86 de ani, pe 17 decembrie 1964, fără să știe că peste exact 25 de ani va începe o „Nouă Revoluție Română”.

Nu avem poze cu ei și nici nu știu locul în care sunt înmormântați.

Doi ani din copilărie mi-am petrecut verile împreună cu ei și cu Bumba. Foarte des îmi amitesc de ei, iar Măriuca (soția) se și enervează că îl tot pomenesc pe Moșu Gligor.

Astăzi mi-am adus aminte de ei și vă împărtășesc aceste amintiri, pentru că îmi sunt dragi și pentru că se împlinesc 79 de ani de la moartea Mamei de Peste Vale.